Decebal, rege dac (87-106)

Decebal, rege dac (87-106)

Decebal

Decebal, rege dac (87-106). Fiu al lui Scorillo si succesor al lui Duras-Diurpaneus, Decebal ocupa tronul Daciei intr-un moment in care tendintele expansioniste ale Imperiului Roman, care-si stabilise durabil frontiera pe linia Dunarii, se accentuau rapid. La inceputul secolului 3, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul Dio Cassius ii facea urmatorul portret leogios: "Era foarte priceput in ale razboiului si iscusit la fapta, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Abil in a intinde curse, era viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si de a scapa cu bine dintr-o infrangere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor". Din primul an de domnie Decebal este confruntat cu o situatie dificila. In urma expeditiei dace din iarna anului 85/86 in sudul Dunarii, in timpul careia insusi C. Oppius Sabinus, guvernatorul Mosesiei, isi gasise moartea, Roma organizeaza prima campanie in inima Daciei. In vara anului 87 o armata de 5-6 legiuni, secondata de numeroase unitati auxiliare si comandata de prefectul pretoriului Cornelius Fuscus, traverseaza Dunarea inaintand probabil pe Valea Oltului. Intr-un defileu (poate la Turnu Rosu) Decebal suprinde intr-o capcana fortele romane, in lupta cazand insusi comandantul roman: prizonieri, trofee si stindardul legiunii a V-a Alaude sunt duse de Decebal in Muntii Orastie. Stralucita victorie ii ofera lui Decebal un ragaz de un an, timp in care neobositul rege incheie aliante cu popoarele de la hotarele Daciei, cu sarmantii, iazigi si roxolani, cu marcomanii si quazii germanici. La un an de la infrangerea lui Fuscus, Decebal trebuie sa faca fata unei noi ofensive romane. Imparatul Domitian, venit in Moseia, in vecinatatea teatrului de operatiuni, numeste un fruntea legiunilor pe incercatul guvernator Tettius Iulianus (fost consul in anul 83, apoi guvernator al provinciei Moesia). Patrunzand in Dacia prin Banat, tettius Iulianus este intampinat de Decebal in defileul de la Tapae; confruntarea indarjita se incheie cu victoria romana. Dificultatile intampinate de armatele imperiale in Pannonia in lupta cu quazii si marcomanii, care-l sprijinisera pe regele dac, il determina pe Domitian sa accepte ofertele de pace facute de Decebal . Se incheie astfel in anul 89 o pace de compromis intre Imperiul Roman si Regatul Dac; in schimbul unor subsidii in bani si ingineri, instructori militari, Decebal se recunoaste rege clientelar, continuand in urmatorii 12 ani de pace sa-si consolideze puterea si statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat, armata este echipata si instruita, se initiaza un vast program de constructii civile si militare, indeosebi in regiunea Muntilor Orastie, soli incearca sa stabileasca relatii cu popoarele si statele inamice Romei. Dupa aproape 3 ani de pregatiri la hotarele meridionale ale Daciei, incepute imdeiat dupa urcarea pe tron, imparatul Traian (in timpul caruia Imperiul Roman atinge apogeul puterii si expansiunii sale teritoriale) concentreaza la inceputul anului 101 in Moesia Superior 13-14 legiuni si numeroase unitati auxiliare (in total circa 150.000 de soldati), in vederea ingenuncherii regatului lui Decebal. La 25 martie 101 imparatul paraseste Roma, traverseaza Dunarea pe poduri de vase la Laederata (Ramna) si Dierna (Orsova) patrunzand prin Banat in Dacia. La Tapae, in vara anului 101, Decebal incearca sa opreasca inaintarea romana. Crancena si indelungata batalie se incheie insa cu victoria romana. Spre sfarsitul anului 101 importante forte dace, aliate cu sarmati si bastarni, traverseaza Dunarea si patrund in Moesia, obligandu-l pe imparatul Traian sa se deplaseze spre noul teatru de razboi deschis de Decebal. Ingeniosul plan strategic, care-l face pe Traian sa nu poata exploata succesul de la Tapae, se prabuseste insa dupa infrangerea fortelor lui Decebal in iarna si primavara anului 102 (la Nicopolis ad Istrum si in Dobrogea la Adamclisi), initiativa militara trecand definitiv in tabara adversa. In toamna anului 102, indarjita rezistenta a lui Decebal il obliga pe Traian sa incheie pacea cu regele dac, pace inteleasa insa de ambele tabere doar ca un simplu armistitiu. Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, inalta, intre Dobreta si Pontes, in ani 103-105, un durabil pod peste Dunare, pe care legiunile romane il trec in vara anului 105, initiind cel de-al doilea Razboi dacic. Abandonat de aliati, atacat prin Banat, Valea Oltului si Moldova, constrans continuu la defensiva, Decebal se retrage in citadela din Muntii Orastie. Dupa cucerirea puternicelor cetati care pazeau accesul spre capitala (Blidaru, Costesti, Piatra Rosie, Banita, Capalna, Tilisca), legiunile romane incep asediul Sarmiszegetusei. In ciuda eroicei rezistente dace, cetatea este cucerita si distrusa din temelii. O parte dintre aparatori, printre care si Decebal, reusesc sa paraseasca cetatea incercand sa continue rezistenta impotriva romanilor in interiorul tarii. Urmarit de cavaleria romana, pentru a nu cadea viu in mainile romanilor, Decebal se sinucide. Cea mai mare parte a regatului dac este transformata in vara anului 106 in provincie romana.

Citate despre Dacia si Daci

Dio Cassius - "Decebal era foarte priceput in planurile de razboi si iscusit in infaptuirea lor, stiind sa aleaga prilejul de a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Dibaci in a intinde curse, era un bun luptator si se pricepea sa foloseasca izbanda, dar si sa iasa cu bine dintr-o infrangere. Din aceasta pricina mult vreme a fost un dusman de temut pentru romani."

Iordanes, Getica - "... ce mare placere, ca niste oameni viteji sa se indeletniceasca cu doctrinele filozofice, cand mai aveau putin ragaz de razboaie. Puteai sa-l vezi pe unul cercetand poezia cerului, pe altul proprietatile ierburilor si ale arbustilor, pe acesta studiind cresterea si scaderea lunii, pe celalalt observand eclipsele soarelui si cum, prin rotatia cerului, soarele vrand sa atinga regiunea orientala, este dus inapoi spre regiunea occidentala..."

Dio Chrysostomus, Discursuri - " Se intampla ca am facut acum o calatorie lunga, drept la Istru si in tara getilor am ajuns la niste oameni intreprinzatori, care nu aveau ragazul sa asculte cuvantari ci erau agitati si tulburati. Acolo, la ei, puteai sa vezi peste tot sabii, platose, lanci, toate locurile fiind pline de cai, arme si oameni inarmati, veneam sa vad oameni luptand, unii pentru stapanire si putere, iar altii pentru libertate si pace"

Strabon, Geografia - "Prin tara lor curge raul Marisosm ce se varsa in Dunare. Ei (romanii) numeau Danubius partea superioara a fluviului si cea dinspre izvoare pana la cataracte. Tinuturile de aici se afla in ceam mai mare parte in stapanirea dacilor. Partea inferioara a fluviului, pana la Pont - de-a lungul careia traiesc getii - ei o numesc Istru. Dacii au aceeasi limba cu getii".

Inscriptia lui Acornion de la Dionysopolis - "In tineretea sa, pe cand era rege Burebista, cel dintai si cel mai mare dintre regii stapanitori asupra Traciei si obtinand de la acesta stapanirea peste intreg tinutul de dincolo de Potamos si peste imprejurimi, Acornion face foarte multe lucruri bune patriei sale, spunand si dandu-i totdeauna cele mai bune sfaturi si castigand prin vorbele sale bunavointa regelui pentru orasul sau."

Dacii si Lupii

Semnificaţii religioase ale numelor etnice

După Strabon, dacii se numiră daoi. O tradiţie conservată de Hesychiusne informează că daos era numele frigian al „lupului". P.Kreitschmer explicase acest cuvânt prin rădăcina dhau- a apăsa, a strânge, a sugruma.
În Moesia Inferior putem găsi oraşul Daous-dava, ce înseamnă literalmente „oraşul lupilor".
Deci dacii se numeau ei înşişi mai de mult lupi sau „cei care sunt asemenea lupilor".
Au existat multe triburi care aveau numele de lup, atestate în regiuni destul de îndepărtate ca Spania, Irlanda, Anglia, acest fenomen întâlnindu-se şi la alte popoare care nu erau de neam indo-european.
Faptul că un popor îşi trage denumirea de la numele unui animal are întotdeauna o semnificaţie religioasă. Mai precis acest fapt nu poate fi înţeles decât ca expresie a unui concepţii religioase arhaice. În cazul de faţă putem lua în considerare mai multe ipoteze.
Se poate mai întâi presupune că poporul îşi trage denumirea de la un zeu sau de la un strămoş mitic care s-au manifestat sub forma unui lup. Asia centrală cunoaşte în mai multe variante mitul însoţirii dintre un lup supranatural şi o prinţesă, însoţitoare care ar fi dat naştere unui popor. Însă la daci nu avem nici un fel de atestare în acest sens.
O a doua ipoteză ni se oferă: dacii şi-ar fi luat numele de la un grup de fugari imigranţi veniţi din alte regiuni, fie tineri certaţi cu legea, dând târcoale ca lupii sau haiducii în jurul satelor şi trăind din pradă. Acest fenomen este atestat în Antichitate şi Evul Mediu. Este important să facem distincţie între adolescenţii care erau pe durata perioadei iniţiatice, imigranţii şi fugarii. Dar tot aceşti tineri se comportau ca „lupii", erau numiţi „lupi" sau se bucurau de protecţia unui zeu lup.
În timpul probei iniţiatice acel tânăr trebuia să trăiască un an întreg ca un lup. La numeroasele popoare indo-europene emigranţii şi fugarii erau numiţi „lupi", iar în legile hitite se spunea despre un proscris că „devenise lup".
În sfârşit, o a treia ipoteză, susceptibilă de a explica numele dacilor, scoate în evidenţă capacitatea de a se transforma ritual în lup. O asemenea transformare poate fi legată fie de lycantropia propriu-zisă, fenomen foarte răspândit, dar atestat mai ales în zona balcan-carpatică, fie de o imitare rituală a comportamentului şi aspectului exterior al lupului. Iniţierea rituală după modelul lupului caracterizează îndeosebi iniţierile militare şi prin urmare, confreriile secrete de războinici. Aceste rituri şi credinţe solidare cu o ideologie războinică au făcut posibilă asimilarea fugarilor, a exilaţilor. Pentru a supravieţui, aceşti proscrişi se comportau ca nişte bande de tineri războinici, cu alte cuvinte ca nişte veritabili „lupi"

Iniţieri militare: transformarea rituală în fiară

Prin studiile lor, Lily Weiser, Otto Hofler, Wikander, Geo Widengren, H. Jeanmaire şi George Dumezil, au ajutat la cunoaşterea confreriilor militare şi a ritualurilor iniţiatice.
G. Dumezil a demonstrat supravieţuirea anumitor iniţieri militare la celţi şi la romani, iar H. Jeanmaire a găsit urmele ritualurilor iniţiatice la lacedomonieni. Se pare deci că indo-europenii împărtăşeau un sistem comun de credinţe şi ritualurile proprii tinerilor războinici.
Astfel pentru a deveni un războinic redutabil se asimila magic comportamentul fiarei în special cel al lupului după care se îmbrăca ritual pielea lupului fie pentru a împărtăşi felul de a fi al unui carnasier, fie pentru a semnifica preschimbarea în „lup".

La vechii germani, războinicii-fiară erau cunoscuţi sub numele de bersekir, războinicii în blană de urs sau ulfhednar „oameni în piele de lup".
Atât timp cât războinicul era îmbrăcat în pielea animalului el nu mai era om, devenea carnasierul însuşi cu toate caracteristicile acestuia, pierzând legătura cu omenirea. Astfel ei jefuiau, terorizau şi chiar devorau oameni. Cel mai bun exemplu în devorare îl avem de la societăţile africane „leoparzii". Existenţa confreriilor de tineri războinici sau a magicienilor îmbrăcaţi sau nu în piei de lup, dar comportându-se ca nişte carnasiere, explică răspândirea credinţelor în lycantropie.

Măciuca şi stindardul

Măciuca şi stindardul a fost un semn specific al confreriilor militare. Măciuca reprezenta arma cu care era ucis boul într-o ceremonie. Astfel a devenit simbolul „războinicilor fiare" iranieni, arma războinicului arhaic. Măciuca este prezentă şi la ţăranul român de-a lungul întregului Ev Mediu până în timpurile moderne, fiind prezentă şi astăzi în „jocurile tinerilor", căluşarii.
O altă analogie între iranieni şi daci este stindardul. Pe stindardul persan era emblema unui lup. Stindardul din nord vestul Iranului şi din Armenia înfăţişează un dragon, iar o pictură din Turkestan înfăţişează un stindard reprezentând un lup sau un dragon cu cap de lup. Or, se ştie că stindardul dacilor era un dragon cu cap de lup. Dragonul figura şi pe stindardele germane. În mitologia şi ritualurile germanilor un loc aparte îl ocupă lupul, de unde putem concluziona că există o strânsă legătură între iranieni, traci şi germani.
Însă prezenţa lupului este semnalată şi pe alte stindarde cum sunt la turco-tătari sau la Tu-kiu.

Dacii-confrerie războinică

Revenind la daci, pare destul de probabil că numele lor etnic derivă de la epitetul ritual al unei confrerii războinice. Putem reprezenta lucrurile în două feluri: fie datorită eroismului şi ferocităţii tineretului războinic al unui trib epitetul ritual -„lupii"- a devenit numele întregului trib; fie că epitetul ritual al unui grup de tineri imigranţi victorioşi a fost acceptat de aborigenii învinşi şi supuşi. În acest ultim caz putem spune că aceşti cuceritori au devenit aristocraţia militară şi clasa dominantă. În primul caz porecla unui trib mic s-a extins asupra triburilor înconjurătoare pe măsură ce se cristalizau organizaţii politice mai largi, iar în al doilea caz simbioza dintre imigranţii victorioşi şi aborigenii supuşi, proces mai mult sau mai puţin îndelungat, s-a terminat fatal prin asimilarea celor dintâi.
Dacii erau siguri de raportul între lup şi război, dovadă simbolismul stindardului lor. Numele de daci utilizat de latini se impune în timpul lui Burebista şi Decebal, când unitatea şi organizarea politică a ţării erau la apogeu, armata dacă putând mobiliza 200000 de oameni în caz de război. În momentul expansiunii maxime a regatului a triumfat epitetul războinic. Era triumful „tinerilor lupi". Iulius Caesar înţelesese acest pericol şi se pregătea să atace „lupii" de la Dunăre, când a fost asasinat.

Scenarii mitico-rituale ale lupului

Urme ale lupului au fost găsite încă din perioada neolitică: statuete de câini-lupi cât şi figurine destul de rudimentare reprezentând dansatori cu mască de lup. Ultimele obiecte ar putea indica rituri iniţiatice războinice sau ceremonii sezoniere în care tinerii îşi puneau măşti de lup. Şi astăzi se port măşti de lup, urs sau capră în perioada dintre Crăciun şi Bobotează însă acestea nu fac parte din orizontul religios abordat.
Sursa primară a tuturor acestor creaţii se află în universul religios al vânătorului primitiv, un univers dominat de solidaritatea mitică vânător şi vânat. Un aspect important este ritualul iniţiatic şi mitul cărora le serveşte drept justificare un Animal primordial care ucidea oamenii pentru a-i transforma în carnasieri. Animalul a fost doborât în final, iar acest eveniment este actualizat în ceremoniile de iniţiere. Asemenea rituale sunt atestate la culturile africane de vânători, însă se întâlneşte şi în alte părţi.
Exemple ale riturilor iniţiatice este la populaţia Kwakiutl, care ajungeau până la devorare oamenilor, şi la tânărul berskir germanul stăpânit de Wut (turbare).
Războinicul este vânătorul prin excelenţă având ca model comportamentul carnasierului. Acesta este războinic-fiară din naştere ori devine prin transformare rituală carnasier.
Astfel felul carnasierelor se împărtăşeşte: 1. prin descendenţă dintr-un Animal mitic; 2. prin îmbrăcarea rituală a unei piei de fiară ce duce la transformarea în acel animal; 3. prin experienţa iniţierii militare.

Carnasieri, vânători şi războinici

Elementul de unitate al credinţelor despre lycantropie şi vârcolaci este constituit de experienţa magico-religioasă a solidarităţii mistice cu lupul oricare ar fi mijlocul utilizat pentru a o obţine. Însă toate au un mit de origine, un eveniment primordial. Astfel reuşeşte să se transforme în lup cel care iese din el însuşi şi din timpul prezent devenind contemporanul evenimentului mitic.
Marea vânătoare, ca şi iniţierea sau războiul sunt activităţi urmărind modele mistice: in illo tempore; un carnasier supranatural le-a efectuat pentru prima dată. În consecinţă a devenit un vânător renumit, războinic redutabil, un cuceritor în măsura în care reactualizează mitul, evenimentul primordial.
Din aceste momente istorice diferite şi expresii culturale independente iese la iveală o analogie structurală între urmărirea colectivă a vânatului, război, invadarea unui teritoriu de către un grup al imigranţilor şi comportamentul fugarilor şi al celor „din afara legii". Toţi cei care efectuează aceste operaţii se comportă ca nişte lupi, fiind pe cale să se întemeieze o lume, şi sperând să înceapă o existenţă paradigmatică, se vor elibera de slăbiciunea, neputinţa sau nenorocul condiţiei umane.
În sud-estul Europei, numele dacilor trebuie să fie printre nişte relicve mutilate, fragmente mitologice şi anumite urme de ritualuri iniţiatice descoperite. Astfel în Iugoslavia, Sfântul Sava şi Teodor, şi în România, Sfântul Petru sunt consideraţi patronii lupilor.

În încheiere vom spune despre ceea ce s-ar numi dimensiunea mitică a dacilor. Singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv, care le-a impus limba şi care le-a colonizat ţara a fost poporul roman. Mitul poporului roman s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii zeului-lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi asimilări a fost naşterea poporul român.
În perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub numele Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară în orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi descendenţilor lor în urma invaziei lui Ginghis-Han, în urma cărora se întemeiază principatele române. Or, mitul genealogic al ginhis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborât din cer şi s-a unit cu o căprioară.

Bibliografie: Mircea Eliade - „De la Zalmoxe la Ghinghis-Han", cap.1-„Dacii şi lupii"